plamadiri cu siretlic

Daca ar fi stiut, s-ar fi bucurat mai mult de ea. Era asa de linistita, ca linistea de dinaintea furtunii. Un calm plictisitor, desi fusese soare intreaga zi, parca ceva lipsea. Camera goala si aerisita de primavara, soarele batand in geam , si apoi prin perdea, pe podeaua usor prafuita. Era universul lui, in care cunostea fiecare coltisor, tot era al lui, si parca nimic nu ii apartinea. Era una din acele zile cand nimic nu era bine. Cu toate acestea, asta nu era caracteristica lui definitorie. Era singur de o bucata buna de timp. Invatase sa fie autonom si singurul pe care putea conta. Un univers mic si poate uneori ingramadit, dar era al lui. 

Ce il tulbura mai nou, era senzatia cea noua, necunoscuta. Desi totul parea perfect, nu simtea asta. Era indragostit, cu o dragoste pura! Tocmai gasise iubirea vietii lui, o tanara energica si fermecatoare, frumoasa si magica. Talentata in diverse domenii si sofisticata. Oare ce ii lipsea de nu era multumit? 

Se descurcase pana atunci, si desi mai calcase stramb pe alocuri, reusise sa stea departe de bucluc. Era descurcaret si inventiv, flexibil si plin de idei, insa acel CEVA, parca lipsea, sau , pierduse contactul cu el, cel putin. Era totusi calm si detasat, nu se zorea sa gaseasca o rezolvare, stiind ca rezolvarea îi va iesii in cale in curand. 

Il astepta o viata plina de surprize, si desi uneori se pornea pe drum cu imaginatia, creiind scenarii si planuri, simtea ca urmeaza ceva peste imaginatia lui. 

Statea pe fotoliul visiniu, in stil victorian, cu arcurile rupte. Se descurcase el, îndesand o plapuma veche sub buretele ce servea drept sezut, adaugand apoi o bluza ce ii ramasese mica. A fost bine pentru o vreme, apoi, s-a mai rupt un arc, si s-a resemnat, sezand in fotoliul  captusit cu o plapuma galben de alba, si o bluza portocalie. E drept ca bluza o primise cadou de la un american de origine latina al carui nume il uitase. Îi fusese draga bluza portocalie, ca un cadou pretios de la un prieten drag, cu care , din pacate pierduse legatura, si astfel , bluza favorita, ramânându-i mica, a ajuns sa serveasca drept umplutura in fotoliu. Nu ii mai parea rau dupa ea, si asta il duse cu gandul ca efemeritatea lucrurilor ce se perinda prin viata noastra. Oare toate sunt asa ? Sper ca nu! Ar fi vrut ca unele sa ramana etern asa cum le vroia! Cel putin dragostea pentru tanara lui iubita, … da, tineretea trece, dar trecem si noi cu ea, se gandea adeseori, si , atata timp cat stim sa traim frumos si sa iubim ca la inceput, inca mai e o sansa de fericire. 

"Totul e desertaciune!" , cat adevar in atat de putine cuvinte, dar oare chiar tot? 

Era una din acepe zile cand economia globala nu mai parea sa mai aiba vreo sansa, cand sansele omenirii la un viitor linistit , pareau firave, aproape inexistente. In secolul in care traia, un om de rand avea nevoie de mult mult pozitivism si curaj, sa spere doar ca ceva se va schimba. 

Cu picioarele pe o masuta de lemn, in fata sa, afundandu-se tot mai adanc in fotoliul suferind de o dorinta apriga de a fi reciclat, sau macar pus la odihna , intre ai lui, in ploaie, in fata casei… asa isi pensionau unii englezi divanele. Era sigur ca divanul demodat tanjea sa stea in ploaie, ros de vant si soare, pana cand vre-o furgoneta a consiliului local s-ar intampla sa treaca prin zona , sa-l duca la locul de odihna vesnica. Nu avea noroc fotoliul rosu, cel putin nu deocamdata. Panza mai era inca buna, si desi arcurile cedau unul cate unul, plapuma galben de alba, si bluza cea portocalie actionau ca un tampon, dand viata si continuitate tinereasca , aproape ca operatiile plastice cu botox si noile metode chirurgicale de intinerire. Exact , foarte asemanator, bluza cea portocalie si plapuma galben de alba  acopereau defectul cauzat de arcuri, dar in felul acesta, flexibilitatea fotoliului se pierdea, capatand o forma vulgara si deranjata de fiecare data cand era solicitat. 

Isi trecu mana prin par, pictisit din nou, si inspirand adanc , doar ca sa expire apoi cu aceeasi consistenta, realizand ora tarzie, si faptul ca plictiseala nu plecase, somnul nu venise, si spatele incepea sa il doara. Acesta era unul din momentele in care incepea sa se intrebe: oare cum va fi cand voi fi mai batran? Sa fie oare acesta un inceput al batranetii ? Cu aceasta intrebare in gand,  se indrepta in fotoliu, parca pierzand putin sirul gandurilor.

Ca de obicei, prin fereastra cu o singura sticla subtire, razbateau zgomote de afara. Desi fereastra era in spatele cladirii, se mira ca nu auzise inca astaseara  vreo sirena a politiei sau salvarii. Ciudat!